Muntii Carpati
Carpaţii româneşti fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan, apărut în urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Munţii Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub altitudinea de 3000 de metri.
Având o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă masă vulcanică din Europa, aceştia au aspectul unui arc deschis către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură dintre cele două capete.
Relieful a luat naştere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul cărora agenţii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafeţe de denudaţie) a dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O caracteristică a reliefului Carpaţilor o constituie prezenţa unor depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor frământări tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a acestora încă din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor să-şi taie văi mai adânci, relieful căpătând un aspect de tinereţe. Acest fapt este accentuat şi de formele zvelte ale culmilor de peste 2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii gheţarilor cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi Würm).
Astfel, în distribuţia temperaturii medii anuale se observă cum, în primul rând, altitudinea joacă un rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arată un contrast termic ( de la zi la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai mare în Carpaţii de Est faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind cu 1-20C mai mare în est, iar cea lunară cu 6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de metri capătă cele mai mari valori la sfârşitul verii şi cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste 2000 de metri maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar minimele tot în decembrie.
Aceleaşi diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte regimul precipitaţiilor. În general se observă că, pentru aceeaşi latitudine şi altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitaţii decât în cele estice, iar în ceea ce priveşte depresiunile interioare, acestea primesc tot aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele exterioare cu altitudini egale.
Din punct de vedere hidrologic, Carpaţii constituie zona de obârşie şi alimentare cu apă pentru toate râurile principale de pe teritoriul ţării.
Debitul bogat şi constant, în bună parte, ca şi panta mare a profilelor longitudinale sunt caracteristici care determină potenţialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus, necesităţile de apă pentru alimentarea localităţilor, a unităţilor economice şi pentru irigaţii, paralel cu nevoia regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apă din marile bazine artificiale montane funcţii economice foarte complexe. Construcţiile de acest gen realizate până acum (Bistriţa, Uz, Argeş, Lotru, Dunăre, Bârzava, Sadu, Someş etc) au o mare importanţă pentru economia naţională, concretizând politica de valorificare superioară a acestor importante bogăţii naturale ale ţării, apele.
Toate aceste condiţii fizico-geografice se răsfrâng direct şi asupra aspectului pe care îl îmbracă vegetaţia în Carpaţi. Se evidenţiază prezenţa în Carpaţii Româneşti a patru etaje vegetale:
- etajul alpin, care începe de la altitudinea de 2200 de metri pe înălţimile carpatice din sud, iar pe cele nordice de la 1900 de metri;
- etajul subalpin, la peste 1650-2200 de metri, în sud şi 1500-1900 de metri, în nordul ţării;
- etajul boreal, situat la peste 1300-1650 de metri, cu excepţia nordului unde începe de la 1000-1500 de metri;
- etajul nemoral, la 200-1300 de metri, iar în nord la 400-1000 de metri.
Condiţiile fizico-geografice specifice cu climat umed şi în parte rece, cu o vegetaţie de pajişti alpine şi întinse păduri, cu roci dure, în mare parte impermeabile, au oferit condiţii pentru formarea solurilor cu profunzime redusă, dispuse într-o evidentă succesiune altitudinală. Astfel, solurile humico-silicatice de pajişti alpine se găsesc pe cele mai ridicate culmi, ocupând cca 3,5% din suprafaţa Carpaţilor; solurile montane brune acide, podzolice brune şi podzoluri humico-feriiluviale ocupă 24,8% din suprafaţa Carpaţilor şi 8,1% din cea a ţării; soluri montane brun-gălbui şi brune acide pe 48%, cărora în secundar li se adaugă, în funcţie de condiţiile locale şi alte tipuri pe suprafeţe mai reduse şi specifice nu numai pentru Carpaţi (brune şi brun-gălbui de pădure, podzolice argilo-iluviale, rendzine şi terra-rosa, hidromorfe etc.).
Valoarea ridicată a resurselor naturale ale Carpaţilor (păşuni, lemn, resurse minerale, ape, materiale de construcţie etc.) ca şi prezenţa numeroaselor depresiuni, a văilor largi sau a plaiurilor etajate, au permis o populare străveche a lor. În anii socialismului, aşezările omeneşti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate cu construcţii culturale şi scoase din izolarea lor prin amenajarea de căi de transport moderne.
Deosebirile genetice şi fizico-geografice ale Carpaţilor Româneşti determină divizarea lor în trei mari unităţi geografice: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.
Caractere fizico-geografice
Situaţi în centrul României, înconjurând Depresiunea Transilvaniei şi constituind în ansamblu un adevărat bastion, Carpaţii concentrează în jurul lor marile unităţi morfologice ale dealurilor, podişurilor şi câmpiilor. Ei alcătuiesc cea mai înaltă treaptă de relief şi, prin poziţia lor faţă de regiunile înconjurătoare, asigură dispoziţia simetrică, în amfiteatru a pământului românesc. Ca unitate structurală mai veche, consolidată de timpuriu, Carpaţii au jucat un rol important în formarea unităţilor înconjurătoare, atât ca sursă a sedimentelor acumulate în ariile depresionare din jur, cât şi ca pivot rigid, având consecinţe evidente în dirijarea evoluţiei geologice şi în formarea reliefului mai tânăr. Totodată, ei reprezintă un bogat castel de ape, din care râurile se îndreaptă către Tisa, Dunăre şi Prut.
În lungul lor, Carpaţii au lăţimi variabile: 80 de km între Oraviţa şi Drobeta-Turnu Severin, 70 de km între Novaci şi Petreşti (Sebeş), 40 de km în sectorul Munţilor Făgăraş, 110 de km în regiunea curburii şi între Prundu Bârgăului şi Gura Humorului. Adăugăm la acestea lăţimea Munţilor Apuseni de 140 de km între localităţile Miniş şi Alba Iulia şi 110 de km pe aliniamentul Oradea-Turda. De remarcat că lăţimea cea mai mică a lanţului carpatic se situează în regiunea celor mai mari înălţimi-peste 2500 de metri, în Munţii Făgăraş-în timp ce lăţimile maxime corespund Munţilor cu altitudini ce rareori depăşesc 1500-1700 de metri.
Relieful
Carpaţii se desfăşoară pe teritoriul României sub forma unui lanţ sinuos, determinat de dispoziţia platformelor rigide din faţa lor şi de scufundarea, la sfârşitul cretacicului, a compartimentului central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicaţi în faze orogenetice succesive şi alcătuiţi din formaţiuni geologice eterogene, ei prezintă o structură orografică complexă, cu variaţii regionale. Deşi masivi în ansamblul lor, văile transversale adânci ale unor râuri ca Dunărea, Jiul, Oltul, Mureşul şi Someşul au separat, în cadrul ramurilor carpatice, unităţi muntoase bine individualizate. Depresiunile tectonice şi cele de eroziunea din cuprinsul lor deţin cca 23% din arealul muntos. Acestea, împreună cu văile principale, parţial transversale au constituit vechi vetre de populare a Carpaţilor, iar pasurile de la obârşia acestora aflate la 800-1400 de metri, dar cele mai multe la 1000-1200 de metri altitudine, au înlesnit circulaţia peste munte, din Transilvania către regiunile circumcarpatice şi invers.
Dintre cele trei ramuri principale ale Carpaţilor, recunoscute ca unităţi cu caractere geografice diferite şi cu orientări corespunzătoare direcţiilor de cutare, Carpaţii Orientali ocupă mai mult de jumătate din spaţiul muntos, restul revenind Carpaţilor Meridionali (21%) şi Carpaţilor Occidentali (24%).
La scară planetară, Carpaţii fac parte din categoria munţilor cu altitudine mijlocie şi mică: înălţimea medie generală este de cca 840 de metri, şi aproape 90% din suprafaţa lor se situează sub 1500 de metri înălţime. Altitudinile sunt repartizate neuniform în cadrul celor trei unităţi carpatice. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în Carpaţii Meridionali, unde sunt frecvente înălţimile de peste 2000 de metri, iar 11 vârfuri depăşesc 2500 de metri; printre acestea vârfurile Moldoveanu (2544 metri) şi Negoiu (2535 metri) din masivul Făgăraş constituie punctele cele mai înalte din Carpaţii Româneşti. În Carpaţii Orientali vârfurile oscilează în jur de 1400-1500 de metri, cu toate că pe alocuri tind spre, sau chiar depăşesc, 1800 de metri; numai în Munţii Rodnei şi Căliman acestea trec de 2000 de metri. Altitudinile din Carpaţii Occidentali sunt şi mai reduse, depăşind cu puţin 1400 de metri în Munţii Semenic şi 1800 de metri în Munţii Apuseni.
Din repartizarea inegală a înălţimilor reliefului rezultă diferenţe însemnate în ceea ce priveşte nivelul mediu al altitudinilor: 1136 de metri în Carpaţii Meridionali, 950 de metri în cei Orientali şi numai 654 de în cei Occidentali.
Relieful Carpaţilor Româneşti se caracterizează printr-o fragmentare accentuată (densitate de 0,5-3 kg/km2), datorată în special văilor fluviatile. Energia reliefului cu valoare medie în jur de 600 de metri, atinge în mod local maxime de cca 1000 de metri, mai ales în Carpaţii Meridionali. Înclinările versanţilor sunt diferite, dar predomină cele de 10-300 în proporţie de aproximativ 70%. Pantele abrupte (30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare şi conglomerate precum şi circurilor şi văilor glaciare; în schimb, cele mai slabe înclinări, de numai câteva grade, se întâlnesc în cuprinsul suprafeţelor de eroziune.
Munţii Pirinei (aragoneză: Perinés;bască: Pirinioak;catalană: Pirineus; franceză: Pyrénées; spaniolă: Pirineos; occitană: Pirenèus;) sunt un lanţ muntos în sud-vestul Europei, formând o graniţă naturală între Franţa şi Spania. Ei separă Peninsula Iberică de Franţa, întinzându-se peste circa 430 km între Golful Biscaya la Oceanul Atlantic şi Cap de Creus la Marea Mediterană.
Cea mai mare parte a crestei principale formează frontiera franco-spaniolă, cu Andorra situată între cele două. Principala excepţie este Val d'Aran, care aparţine Spaniei, dar se află pe faţa nordică a lanţului. Printre alte anomalii orografice se numără Cerdanya şi exclava spaniolă Llívia.
Munţii Pirinei (aragoneză: Perinés;bască: Pirinioak;catalană: Pirineus; franceză: Pyrénées; spaniolă: Pirineos; occitană: Pirenèus;) sunt un lanţ muntos în sud-vestul Europei, formând o graniţă naturală între Franţa şi Spania. Ei separă Peninsula Iberică de Franţa, întinzându-se peste circa 430 km între Golful Biscaya la Oceanul Atlantic şi Cap de Creus la Marea Mediterană.
Cea mai mare parte a crestei principale formează frontiera franco-spaniolă, cu Andorra situată între cele două. Principala excepţie este Val d'Aran, care aparţine Spaniei, dar se află pe faţa nordică a lanţului. Printre alte anomalii orografice se numără Cerdanya şi exclava spaniolă Llívia.
Geologie
Pirineii sunt mai vechi decât Alpii: sedimentele lor au fost pentru prima oară depuse în bazine costale în erele paleozoic şi mezozoic. Între 100 şi 150 milioane de ani în urmă, în Cretacicul inferior, Golful Gasconiei (sau Golful Biscaya) a apărut, împingând Spania către Franţa, şi cutând sedimentele, care au format acest lanţ muntos.
Partea estică a Pirineilor e formată n principal din roci granitice şi gneiss, în timp ce în vest piscurile granitice sunt însoţite de straturi de calcar. Caracterul masiv al munţilor vine de la abundenţa rocilor granitice, rezistente la eroziune.
Peisaje
Vârfurile Pirineilor vara.
Caracteristicile definitorii ale peisajelor Pirineilor sunt:
* absenţa lacurilor mari, precum acelea din vârfurile laterale ale Alpilor
* pasuri montane la altitudini ridicate, şi relativ rare
* numeroase torente montane numite gaves, care formează adesea cascade, depăşite în Europa doar de cele scandinave
* frecvenţa cu care capătul superior al unei văi ia forma unui semicerc de culmi abrupte, numit local un cirque.
Cea mai înaltă cascadă se află la Gavarnie (462 m), pe râul Gave de Pau; Cirque de Gavarnie, din aceeaşi vale, este poate cel mai cunoscut exemplu de cirque.
O caracteristică notabilă este La Brèche de Roland, un gol în linia culmii, creată prin tradiţie de Roland.
Resurse naturale
Minereurile meralice din Pirinei nu sunt foare importante, deşi au existat mine destul de mari de fier la Vie de Sos în Ariège şi la poalele Canigoului în Pyrénées-Orientales. Depozitele de cărbune profitabile sunt situate în principal pe pantele spaniole, în timp ce partea franceză are numeroase depozite de lignit.
Izvoarele minerale se găsesc în număr mare, şi sunt remarcabile, în special izvoarele termale, care lipsesc Alpilor. Aceste izvoare termale, printre care cele mai importante sunt la Bagnères-de-Luchon şi Eaux-Chaudes sunt sulfuroase, situate în principal la altitudini ridicate, unde granitul intră în contact cu rocile stratificate. Izvoarele aflate mai jos, precum cele de la Bagnères-de-Bigorre (Hautes-Pyrénées), Rennes-les-Bains (Aude) şi Campagne (Aude), sunt în principal selenitice, şi nu foarte calde.
Climatul
Cantitatea de precipitaţii, incluzând ploaia şi zăpada, e mult mai mare în Pirineii Occidentali decât în cei Orientali, lucru care duce la un contrast marcant între cele două secţiuni, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, Pirineilor Orientali le lipsesc gheţarii, cantitatea de zăpadă căzută fiind insuficientă pentru apariţia lor. Gheţarii se găsesc pe pantele nordice ale Pirineilor Centrali, şi nu coboară, ca cei din Alpi, departe în văi, însă au cea mai mare lungime în direcţia lanţului montan. Ei formează, de fapt, o zonă îngustă în apropiere de creasta celor mai înalţi munţi. Aici, asemenea celorlalte mari lanţuri montane din Europa Centrală, există dovezi ale unei întinderi mult mai mari a gheţarilor în era glaciară.
Himalaya (Hindi, himālaya, în sanscrită hima = zăpadă şi alaya = loc, locuinţă) este cel mai înalt sistem muntos de pe Pământ, situat în Asia Centrală între câmpia Indo-Gangetică (la sud) şi Podişul Tibet (la nord). Himalaya formează o barieră naturală, în special climatică, între deşerturile muntoase ale Asiei Centrale şi zonele tropicale ale Asiei de Sud.[1].
Formare
Sunt munţi tineri, formaţi în orogeneza alpină. Versanţii sudici sunt alcătuiţi din conglomerate şi gresii, iar cei nordici din gnaisuri, granite, şisturi cristaline şi filite. Munţii cei mai înalţi din lume cu vârful Everest au luat naştere prin ciocnirea plăcii tectonice indiene cu placa asiatică a podişului Tibet, fiind munţi de încreţire şi prin suprafaţa şi înălţimea lor mare, fiind acoperiţi tot timpul anului cu zăpadă, această zonă rece, în contrast cu aerul cald de pe coasta pacificului contribuie la formarea musonului.
Descriere
Munţii Himalaya sunt munţii cei mai tineri de pe glob, în acelaşi timp şi cei mai înalţi. Formarea acestor munţi a fost în perioada terţiară în urmă cu milioane de ani (de aceeaşi vârstă cu Anzii Cordilieri şi Munţii Stâncoşi) prin ciocnirea plăcilor continentale. S-a constatat că şi-n în zilele noastre munţii se ridică, cu toate că suferă o eroziune intensă. Aici se întâlnesc munţi de peste 8000 m înălţime ca Everest(8.849 m), K2 (8.611 m), Kangchenjunga (8.586 m), Makalu (8.462 m), Lhotse (8.516 m), Cho Oyu (8.201 m), Manaslu (8.156 m), Dhaulagiri (8.167 m), Nanga Parbat (8.125 m), Annapurna (8.091 m). sau Makalu. Dintre cei 14 munţi mai înalţi de pe glob, patru se găsesc în Munţii Karakorum, din Pakistan situat în partea vestică a Himalayei de exemplu K2. Himalaya cuprinde trei trepte: în sud Munţii (Colinele) Sivalik (900 - 1200 m),în partea centrală, Himalaya Joasă (3.500 - 4.500 m), iar în Nord , lanţul principal Himalaya Înaltă, cu piscuri ce depăşesc 8.000 m. În nord sunt văi largi a râului Tsangpo, mai avale în sud denumit Brahmaputra cu afluenţii situaţi în Transhimalaya.
Hymalaya partea muntoasă şi de podiş este regiunea de unde izvoresc fluviile cele mai mari din sudul Asiei ca: Fluviul galben, ce curge până în apropierea Pekinului vărsându-se în Marea Chinei, Jangtse cu vărsarea în mare la Shanghai, Irrawaddy, ce curge prin Burma, Mekong, ce traversează Laos şi Kambodscha până în regiunea oraşului Hồ-Chí-Minh din sudul Vietnamului. La fel fluviul Ind ce străbate Pakistanul de la nord la sud, şi-n în estul Pakistanului fluviul deja amintit Brahmaputra. Fluviile deja amintite curg aproape paralel. Gangele însă izvoreşte din Munţii Garhwal situaţi la sud-vest de Himalaya. Statele pe teritoriul cărora se află masivul sunt: Nepal şi Bhutan, care cuprind versanţii de sud, apoi, la nordul lor, podişul Tibet din provincia chineză cu acelaşi nume, în fine India şi Pakistan, care cuprind porţiuni din partea sudică, respectiv sud-vestică.
